Dorințe...

   N-am știut niciodată ce vreau de la viață, și totuși m-am trezit în fiecare moment al zilei dorindu-mi fel și fel de lucruri. Mi-am dorit zâmbete pentru cele mai triste chipuri, lumină pentru cei care s-au pierdut în întuneric, voce pentru cei fără glas, speranță pentru cei care văd doar jumătatea goală a paharului, pierzându-se în transparența apei ce-l umple... Mi-am dorit să străbat toate drumurile posibile pentru a găsi o casă fiecărui suflet pierdut și trist. Mi-am dorit ploi torențiale de iubire, cât mai crâncene, încât să spele orice urmă de ură și dușmănie. Și mi-am dorit ca toți banii din lume să se transforme în bunatate… și apoi să fim cu toții bogați, cât mai bogati…
  Și totusi… Mi-am dorit să țip când toți în jurul meu șoptesc, să clădesc un imperiu când toți se ascund în colibele lor din paie. Mi-am dorit să luminez cerul noaptea când stelele se sting și să vopsesc în verde orice colț uscat din Univers. Mi-am dorit armonie în timpul războiului, în mână să ținem flori, nu arme, iar la final, în locul unui morman de cadavre, să avem o grădină imensă și impresionantă.
   Iar într-un final, îmi doresc să iau toată durerea din lume asupra mea, să mă refugiez în acel imperiu, și să tip…  

N-am inspiraţie nici pentru titlu

    Au fost momente când simțeam că pășesc pe cioburi de sticlă, când priveam într-un punct fix atât de mult timp încât deformam totul în jurul meu, când îmi lăsam gândurile să colinde cele mai întunecate părți ale minții mele într-o fracțiune de secundă sau când mă apăsa greutatea regretelor mele atât de tare încât îmi simțeam sufletul impovărat, îndurerat și strivit.
    Iar în clipele astea, refugiul meu a fost întotdeauna scrisul. Am reușit să îmi îngrop sufletul în hârtie și, cu pixul, să fac să răsară cele mai frumoase și profunde idei. Asta m-a ajutat foarte mult, pentru că am simțit că am dat un scop tristeții. Am vrut să cred că din suferință și deznădejde, poate să răsară ceva plăcut.
    Dar m-am trezit în ultima perioadă incapabilă de a contura o idee, de a da o formă emoțiilor care mă scutură. Şi acela a fost cel mai trist moment din viața mea... pentru că am realizat că singurul lucru care mă făcea mai specială, s-a evaporat.

Stari

 Mă simt ca un obiect. O jucărie prea uzată să mai ofere vreo anumită satisfacție.

Mă simt ca un pom toamna, părăsit de tot ceea ce îl proteja și îi oferea companie.

Mă simt ca o gară părăsită, cu un tren fantomă și doar umbre ale pasagerilor. 

 Mă simt ca o gumă mestecată atât de mult timp, încât și-a pierdut aroma și acum își găsește locul pe talpa unui pieton. 

 Mă simt ca soarele care este dorit doar într-o anumită perioadă a anului.

  Mă simt ca o melodie ascultată iar și iar până rămâne uitată în playlist. 

 Mă simt ca un cer noaptea lipsit de stele, în liniștea vântului.  

Mă simt ca o mașină veche, uitată în întunericul garajului. 

 Mă simt ca un nor negru, urât de toată lumea și dorit doar în zilele secetoase. 

 Mă simt ca un tricou demodat, lăsat în fundul unui sertar învechit. 

 Mă simt ca un strop de apă căzut pe asfalt într-o zi caniculară. 

 Mă simt ca un rând pe foaie... capabil să transmită emoții, să influențeze idei, să schimbe vieți... dar în pericol de a fi șters cu doar o radieră.   

Îmi pare rău, Moșule...

    De-a lungul timpului am auzit că toți îți afirmă, sau îți neagă existența. Eu știu că vreau să cred în ceva, în perioada asta, și am ales să cred în tine. 

   Ideea cum că ai oferi cadouri tuturor copiilor din lume într-o singură noapte mă inspiră. Aș vrea să am bunătatea ta... 

   Dar îmi pare rău să îți spun că, din punctul meu de vedere, ești cea mai singură persoană pe care o cunosc. Îți ascunzi tristețea sub acea barbă kilometrică, și cicatricile sub acel costum roșu. Ești popular, toată lumea te știe și te apreciază dar, realmente, nu ești dorit decât o singură seară pe an. Iar în celelalte seri te îneci în tristețe, solitudine și depresie. Barba ta e albă, dar nu de la bătrânețe, ci de la miile de lacrimi vărsate de-a lungul anului. Plângi pentru că lumea are așteptări de la tine, copiii au așteptări de la tine, iar tu te simți mai gol decât un brad în luna iunie. 

   Acum a trecut Crăciunul, iar numele tău nu se mai citește pe buzele nimănui, iar tu o să te închizi în casa ta friguroasă așteptând ca lumea să te dorească din nou... anul viitor. 

   Da, Moș Crăciun, am aflat că tu ești trist... deoarece, în fiecare an, în seara de 24 decembrie, nu-ți dorești nimic altceva decât, ca pe unul din cadourile pe care le ai în sac, să fie scris și numele tău. 

Cine sunt eu?

    Cred că... sunt acea persoană ce glumește în prostie, ce-și flutură zâmbetul cu mândrie în cele mai neașteptate momente, dar își varsă umoarea asupra tuturor celor apropiați exact atunci când nu trebuie. 

    Sunt fata pe care o vezi dar nu o observi, pe care o atingi dar nu o simți, pe care o auzi dar nu o asculți, iar dacă o asculți... nu o înțelegi. Sunt fata pe care o compătimești, dar nu o poți ajuta; fata care spune că nu are nevoie de salvare, dar țipă după ajutor în fiecare seară când se pierde în întunericul camerei. Sunt fata pe care o vezi zâmbind la un fulg ce-i umezește palma, care se oprește pe stradă în luna decembrie la fiecare instalație de la orice fereastră, și se bucură pentru familiile pe care le luminează. 

    Sunt fata care merge pe drumuri necunoscute ore în șir, singură, doar pentru a găsi stări și sentimente pe care nici nu știe dacă le-a avut vreodată, sau dacă le-a avut și le-a pierdut...  

    Sunt acea fata pe care tu o consideri slabă, influențabilă, pierdută, ștearsă... Dar nu mă  judeca... Întărește-mă! Ajută-mă să-mi găsesc drumul! Dă-mi culoare... Oferă-mi, măcar anul ăsta, Crăciunul fericit pe care l-am pierdut demult... 

Încerc... dar mi-e teamă că nu va fi de ajuns.

   Încerc să liniştesc valurile din marea gândurilor mele, să potolesc vântul ce-mi scoate din rădăcini bătrânul pom al speranţei... Încerc să-mi încurajez sufletul cu vorbe pasagere, şi să-i promit nemurire într-o lume muritoare.
   Încerc să-mi croiesc drumuri cu ajutorul cuvintelor, dar uit că limita mea este punctul. Şi încerc să caut sens în simple sunete, dar asurzesc când liniştea ţipă violent dezordonându-mi ideile.
  Încerc să găsesc cârpa potrivită pentru a șterge regretele ce-mi murdăresc podeaua conștiinței, dar fiecare efort se transformă într-un praf ce-mi acoperă tot mai mult dorința de a reîncerca.
  Şi, totuşi... încerc să nu mă gândesc că va veni ziua în care va trebui să renunț la a mai încerca, şi va trebui să fac totul posibil.

Totul e trecător...

    De câte ori ţi-ai propus, ca a doua zi, să te trezeşti din pat un om schimbat?! Să te îndrepţi spre oglindă cu zâmbetul pe buze ştiind că atunci când îţi vei îndrepta privirea înainte, vei vedea altceva, ceva bun... mai bun!? Te-ai spălat pe faţă, cum faci în fiecare zi, dar de data asta simţind că dai jos vechiul tău chip, vechiul TU... Te-ai îmbrăcat cu cele mai bune haine sau, poate, cele mai noi... Ţi-ai şters papucii de praf şi ai ieşit pe uşă încrezător şi sigur pe tine, de parcă starea ta nu ar putea nici cel mai scump detergent să o şteargă... Ai făcut primul pas în stradă, ai inspectat puţin teritoriul bine cunoscut şi ai pornit la drum... Ai salutat persoane care nici nu le cunoşteai, ai zâmbit oamenilor trişti şi posomorâţi ce nu au învăţat, ca tine, să lase trecutul în urmă şi să lupte pentru prezent; nu-i învinuieşti, ştii sentimentul de deces interior şi ştii că procesul de vindecare este unul lung... Si ai cântat când toţi în jurul tău tăceau, şi ai remarcat albastrul cerului când toţi din jurul tău priveau negrul pământului.

    Dar când oglinda s-a prăfuit, hainele noi s-au învechit, iar pantofii s-au rupt, când zâmbetul a început să-ţi dispară, glasul a început să ţi se stingă, iar norii negri au acoperit frumuseţea cerului... în acel moment îţi dai seama că ai ajuns mai rău ca la început...

Lucrurile bune... sunt în așteptare!

  Cineva, neimportant pentru mine, deoarece numele reprezintă până şi în prezent un mister, iar în caz contrar îl reţineam, spunea: “Lucrurile bune, vin în cantităţi mici!”

Eu spun ca lucrurile bune nu vin în cantităţi! Doar vin. Sau în caz contrar, nu vin. Nu, nu va încreţiţi fruntea! Ridurile sunt coşmarul femeilor şi stresul bărbaţilor ce împărtăşesc sentimente cu o astfel de femeie.

Primim şi obţinem în funcţie de cât şi ce meritam. Din această cauză ni se întâmplă atât de multe lucruri rele. Fiindcă sufletul nostru e plin de zăcăşeala, maliţie şi păcat. Primim ceea ce meritam. Şi potrivit impotenţei noastre în faţă ispitelor şi neajunsurilor ce ne copleşesc zi de zi, doar supărare şi nenorocire merităm.

  Vorbesc la plural, într-adevăr, şi poate greşesc. Am cunoscut şi oameni buni de-a lungul vieţii, oameni care vedeau numai nobleţea şi puritatea din sufletul oricui. La urma urmei, cred că ăsta este secretul. Iar dacă eu l-am aflat, nu era prea bine ascuns. Totul depinde în special de noi, de ochii prin care privim şi de dorinţa de a vedea exact ce ne aşteptam să vedem. Eu mă aştept să văd dezamăgire şi tristeţe în oricine, aşa că, ochii mei sunt incapabili să cuprindă altceva. Ce vezi în jurul tău depinde de propria-ţi persoană. Ce vezi în oglindă depinde de propria-ţi persoană. Ce vezi în propria-ţi persoană depinde de ochii cu care priveşti...